traiesc in trecut caci prezentul nu ma lasa

cuier

unul de lemn, de un maro inchis si lasat singur in coltul terasei unei cafenele, cu 2 brate.
in fiecare zi, aici, se asculta numai muzica frantuzeasca.
nu e nici cald nici rece, un perimetru impregnat cu miros tare de cafea imbratisat in falii de acordeon.
se apropie un strain cu o haina mica si rosie intinsa pe una mult mai mare si de un negru elegant. cea rosie e despartita de curand de o domnisoara mica ce isi cuprinde copilareste,cu ambele maini, ceasca mare de cafea si-si petrece cu ochii jucausi barbatul ce-o insotea. barbatul cauta instinctiv gaica gulerului rosu si-o atarna fara echivoc de bratul din dreapta lui. ramane cu haina-i mare in brate si o arunca invaluind tot bratul cel din stanga, ea nu avea o gaica.
deodata simte ca a amortit, muzica se aude greu prin tesatura groasa, se lasa prada, bratul ia forma imensei haine negre si-si linisteste ritmul, din afara ai spune ca atarna un calator pribeag si fara cap.
un joc continuu, partea stanga e acum in intuneric, simte tesatura, e precum omul, mereu schimbat, mereu cu hainele potrivite si mai tot timpul cu un mic handicap. se inchide cateodata o parte din tine si uiti sa inchizi usa in urma ta si sa pleci in alta parte , unde e muzica si culori ce danseaza un vals frantuzesc. te inchizi chiar acolo in intuneric si tacere, te apropii de ziduri si te proptesti un pic, e ca o panza, o tesatura pe care cand o tragi inspre tine te miscoreaza inauntru, iar cand o impingi cu mana e tare generoasa cu intunericul lovind brutal ritmul dansant ce cade prada pe pamant.
scruteaza cu ochii intunericul liniar, se impletesc misterios doua cate doua si sunt asezate una peste alta, priveste apoi mai jos patraunzand prin maneca. pe partea dinspre haina se strange usor in ea, pastreaza inca amintirea neschimbata a bratului de domnisoara.


PS: o poveste (cuvant in dar, o zi, un simtamant) cu ganduri insirate, nimic special, doar un experiment.